“un duh mâhnit usucă oasele.”

Proverbe 17.22

Fetiţa noastră era pe moarte. Numai cine a pierdut un copil poate înţelege ce înseamnă acest lucru. M-am dus repede spre ea, strigând cu disperare: „Fetiţa mea!“ – şi am vrut să-mi trec uşor mâna peste fruntea ei. Atunci am zărit în ochii ei o spaimă îngrozitoare, iar braţul ei s-a pus împotriva mâinii mele şi a zis: „Pleacă, tată!“. Am rămas acolo împietrit. „Fetiţa mea“, am repetat după câteva minute. Însă, agitată, fetiţa mi-a făcut semn cu mâna, insistând: „Pleacă, tată!“ şi nu s-a liniştit până nu m-a văzut din nou la uşă.

Am rămas acolo două ore, care mi s-au părut o veşnicie. Vedeam cum soţia mea îi dădea fetiţei să bea, cum o sprijinea şi-i aranja aşternutul şi o mângâia, auzeam cum se rugau împreună. Dacă încercam să mă apropii…