Dumnezeu le-a dat evreilor şase sărbători simbolice (Lev. 23). Ele marcau trecerea unui an ceremonial şi întreţineau în popor memoria unor evenimente istorice de importanţă majoră. Pe de altă parte, calendarul evreiesc are şi o însemnătate profetică, marcînd cele şase etape în care-şi va desfăşura Dumnezeu planul mesianic de răscumpărare a omenirii.

Dintre cele şase sărbători, Paştele, Cincizecimea şi Sărbătoarea Corturilor sînt deosebite atît prin semnificaţie, cît şi prin faptul că ele cereau ca fiecare evreu să meargă în pelerinaj să se închine la Ierusalim (Exod 23:14-19).

Sărbătoarea Paştelor (luna I, ziua 14)

La această sărbătoare, evreii comemorau jertfirea mielului în Egipt. Sîngele acestui miel fusese aşezat pe uşiorii uşii şi-i ferise pe întîi născuţi de îngerul morţii (Exod 12;1-13:16). Sărbătoarea marca şi scoaterea evreilor din robia Egipteană, în limba română, numele sărbătorii vine de la „pîinea tradiţională”, numită „pască”. Dumnezeu le-a poruncit evreilor să mănînce carnea mielului cu

Iniţiativa construirii Templului nu i-a aparţinut lui David, ci lui Dumnezeu însuşi. Este adevărat că împăratul David s-a simţit vinovat să aibă case fastuoase, în timp ce chivotul Domnului locuia într-un cort (2 Sam. 7:1-2), dar iniţiativa lui ar fi fost vinovată, dacă n-ar fi venit ca o împlinire a unei profeţii făcute de Dumnezeu în Deuteronom 12:1-32. Din cauza pericolului imitării practicilor idolatre ale popoarelor din jur, Dumnezeu le-a poruncit evreilor să aibă un locaş de închinăciune: „Voi să nu faceţi aşa faţă de Domnul, Dumnezeul vostru! Ci să-L căutaţi în locaşul Lui, şi să mergeţi la locul pe care-l va alege Domnul, Dumnezeul vostru, din toate seminţiile voastre, ca să-şi aşeze acolo Numele Lui” (Deut. 12:4-5).

Planul construcţiei Templului i-a aparţinut de asemenea lui Dumnezeu: „Toate acestea”, a zis David, „toate lucrările izvodului acestuia, mi le-a făcut cunoscut Domnul, însemnîndu-le în scris cu mîna Lui” (1 Cronici 28:19…

Abel şi Cain sînt primii oameni despre care găsim scris că au adus Domnului jertfe (Gen. 4:1-4). Înaintea lor, Dumnezeu a ucis primele animale, din pieile cărora a făcut haine pentru Adam şi Eva (Gen. 3:21).

Patriarhii Vechiului Testament – Avraam, Isaac şi Iacov – au clădit şi ei altare pretutindeni pe unde au ajuns şi au adus Domnului jertfe (Gen. 12:7, 8; 26:25; 28:18). Noe a adus şi el jertfe de mulţumire după potop (Gen. 8:20). Majoritatea acestor jertfe au implicat vărsare de sînge, o metodă tipologică folosită de Dumnezeu pentru a-i pregăti pe oameni ca să înţeleagă marea jertfă a Domnului Isus.

Biblia menţionează cîteva tipuri de jertfe. Ele subliniază insuficienţa umană şi abundenţa de har iertător pe care o găsim la Dumnezeu.

„Arderea de tot” consta în arderea completă a unui animal de parte bărbătească (Lev. 1:1-17). Înainte de incendiere, animalul era junghiat de preot, iar…

Aşa cum îl arată şi numele, „Cortul întîlnirii” a fost o construcţie mobilă desemnată de Dumnezeu ca loc al prezenţei Sale în mijlocul poporului evreu. Alcătuirea Cortului nu a fost lăsată pe seama gustului sau imaginaţiei evreilor. Moise a privit şi primit înfăţişarea şi dimensiunea elementelor Cortului, prin revelaţie dumnezeiască, în timpul celor 40 de zile petrecute pe muntele Sinai (Exod 25:40; 26:30; Num. 8:4; Fapte 7:44; Evrei 8:5).

Existenţa unui „original” al Cortului întîlnirii în cer ridică întrebări şi speculaţii care pot face subiectul meditaţiilor noastre duhovniceşti. Este clar că nimic din evoluţia lumii sau din planul de mîntuire al ei nu a fost lăsat de Dumnezeu la voia întîmplării, înainte de a deveni realităţi pe pămînt, printre oameni, lucrările lui Dumnezeu au fost stabilite „mai înainte de întemeierea lumii”.

La solicitarea lui Moise, poporul a dăruit cu bucurie materialele necesare pentru facerea Cortului şi Dumnezeu a binecuvîntat…

După ce Şi-a scos poporul din robia Egiptului şi mai înainte ca să-i ducă în ţara făgăduită, Dumnezeu i-a aşezat pe evrei sub autoritatea „teocratici”, dîndu-le la Sinai, Constituţia neamului: „cele 10 porunci” (Exod 20:1-17).

Niciodată nu au fost scrise principii mai valabile pentru sănătatea spirituală şi socială a oamenilor ca acestea. Cele 10 porunci au fost aşezate în piatră de însuşi degetul lui Dumnezeu (Exod 31:18).

„Decalogul” (cele zece cuvinte” – în limba greacă) se împarte în două seturi de porunci. Primele patru reglementează relaţia noastră pe

 Oamenii comunică între ei nu numai prin cuvinte, ci şi prin gesturi. O strîngere de mînă arată încredere, învoială şi tovărăşie. Un semn cu pumnul strîns înseamnă ameninţare. Unul dintre cele mai întîlnite gesturi din paginile Bibliei este „punerea mîinilor”. Care este semnificaţia acestui gest?

Mesajul primordial al „punerii mîinilor” asupra cuiva sau asupra a ceva este „identificarea”. Cel mai clar text despre aceasta se găseşte în avertismentul dat de apostolul Pavel lui Timotei: „Să nu-ţi pui mîinile peste nimeni cu grabă: şi să nu te faci părtaş păcatelor altora: pe tine însuţi păzeşte-te curat” (1 Tim. 5:22). Ideea textului este că cine-şi pune mîinile peste altul, se identifică cu el şi cu evoluţia lui viitoare.

Identificarea dintre două persoane poate fi în multe domenii: identificare în binecuvîntare, identificare în destin, identificare în slujire, identificare în părtăşia la aceeaşi atitudine din partea lui Dumnezeu. Ţinînd cont de aceste realităţi, trebuie…

„Tăierea împrejur” sau „Circumciziunea” este o operaţie chirurgicală prin care se îndepărtează parţial sau în întregime pielea care înfăşoară organul sexual al bărbatului. Dumnezeu a poruncit această practică lui Avraam, ca un semn al legămîntului (Gen. 17:9-14). Obiceiul mai este întîlnit şi la alte popoare, dar originalitatea actului practicat de evrei stă în faptul că trebuie îndeplinit exact în ziua a opta de la naştere, adică exact atunci cînd viteza de coagulare a sîngelui este cea mai ridicată din toată durata vieţii. Dumnezeu a rînduit lucrul acesta cu mult înainte ca ştiinţa medicală să-i descopere rostul.

Şovăiala lui Moise de a-şi tăia împrejur copilul era cît pe ce să-l coste viaţa (Exod 4:23-26). Toţi bărbaţii care se converteau la Iudaism trebuiau să fie tăiaţi împrejur (Gen. 34:8-17).

Cu toate că a devenit parte din Legea mozaică, tăierea împrejur a fost neglijată total în perioada celor 40 de ani de pribegie…

Din punct de vedere spiritual, rugăciunea este „respiraţia sufletului”. Ea poate exista ca un dialog între creatură şi Creator, ca o petiţie îndreptată spre tronul harului sau ca o proclamare entuziastă a măreţiei lui Dumnezeu.

Biblia ni-i prezintă pe oameni îndeletnicindu-se cu rugăciunea dintr-o pornire lăuntrică conştientă, care urmăreşte să spargă limitele firii pămînteşti în care am fost închişi după căderea în păcat.

În Eden, primii oameni vorbeau nemijlocit cu Dumnezeu în părtăşia pe care o aveau „în răcoarea zilei” (Gen. 3:8). După alungarea din Eden, Abel şi Cain au căutat să reia legătura cu Dumnezeu prin aducerea de jertfe pe altare (Gen. 4:3, 4). Din adîncul prăbuşirii lor, oamenii au început „să cheme Numele Domnului” (Gen. 4:26).

Specificul rugăciunilor practicate de evrei a fost: sinceritatea, claritatea şi caracterul personal. Poporul Domnului nu a practicat

Numele de altar vine dintr-un derivat al cuvîntului latin: „altus” (înalt). Prin altar se înţelege orice loc sau construcţie situată deasupra nivelului înconjurător şi destinată să găzduiască aducerea de jertfe sau de tămîie, închinate unei anumite zeităţi. Forma şi dimensiunile altarelor au variat mult de la popor la popor şi de la religie la religie, în închinăciunea evreilor, altarele au fost simple şi fără trepte:

„Să-mi ridici un altar de pămînt, pe care să-ţi aduci arderile-de-tot şi jertfele de mulţumire, oile şi boii. În orice loc în care Îmi voi aduce aminte de Numele Meu, voi veni la tine, şi te voi binecuvînta.”

„Dacă-Mi vei ridica un altar de piatră, să nu-l zideşti din pietre cioplite; căci cum îţi vei pune dalta în piatră, o vei pîngări. Să nu te sui la altarul Meu pe trepte, ca să nu ţi se descopere goliciunea înaintea lui” (Exod 20:24-26).

După alungarea din Eden…